Azi a crăpat rețeaua Telekom

Azi a crăpat rețeaua Telekom, da’ nu așa, ci la nivel național, toată ziua și nici acum seara nu și-a revenit complet. M-a durut la bască, eu sunt pe Digi.
Am aflat și eu prima dată de problemă de la maică-mea, care încă este pe cartelă de la urmașul defunctului Romtelecom. M-a sunat ca să verifice dacă ei îi funcționează serviciul,  reușind să prindă legătura cu mine după vreo 10 apeluri  încercate într-o oră.

Întâmplarea m-a facut să-mi aduc aminte cum picau rețelele pe vremea mea, sau ce însemna să pice rețeaua. Copiii de azi nu știu, dar eu am prins perioada când în cămin eram 200 și ceva de studenți și doar unul singur avea telefon mobil. Ultimul răcnet de telefon cât o cărămidă pe care îl folosea și pe post de pernă. De regulă, cel care avea mobil, avea și singurul computer din cămin și era ori copil de primar, ori de popă. Vă imaginați că ne adunam tot căminul în camera respectivului ca să jucăm Delta Force sau ca să ne uităm la filme, da?

Dar cea mai mare bătălie se ducea atunci când pica rețeaua de telefonie mobilă. Atunci nu pica cum pică acum, adică să nu mai funcționeze. Nu, pica în sensul că în intervalul în care era down puteai să vorbești cât voiai fără să se înregistreze vreun cost sau fără să consumi din cele 20 de minute gratuite pe lună. Internet pe telefon nu exista, sau dacă era, trebuia să îți vinzi un rinichi ca să îți permiți abonamentul.

Când se dădea zvon în cămin că a picat rețeaua, era bătălie pe telefonul omului. Făceam coadă lungă cât un palier. Fiecare avea ocazia să sune gratuit acasă sau să își sune gagica din alt cămin pe fixul de la poartă. După fiecare apel se verifica dacă s-a făcut cost și nu se înregistra nimic, nada. Veselie, vă zic. Noi chiar ne rugam ca să mai pice rețeaua.