Obsesia romulanilor de a avea casa lor

Cu riscul de a pierde jumătate dintre cititorii blogului, vă zic că nu înțeleg dorința asta de a-ți vinde 30 de ani din viață pentru un apartament. Tot procedeul mi se pare ireal și de un grotesc suprarealist. Adică, înainte de a semna pactul cu Mefistofel, trebuie să treci prin chinurile facerii. Să aduni zece mii de acte, de adeverințe, de aprobări, de plm…ca să ce? Păi, eu nu aș face lucrul ăsta și nu aș trece prin chinurile astea ante-vânzării sufletului nici dacă m-ar plăti ea, banca, pe mine.  Logic, banca ar trebui să facă toate astea. Pe urmă să vină cu contractul, semnezi si party de casă nouă. Dar, nuuu, trebuie să îți f*ți sistemul nervos central făcând treaba băncii doar ca să ai onoarea de a cumpăra o dugheană undeva în câmp.

Adică, pe bune, oamenii chiar se roagă în genunchi ca să li se dea ocazia asta. Pe urmă constată că praful nu se mai duce încă vreo 5 ani deoarece e tot un șantier în noul cartier. Sau că apa nu are presiune, gazul nu vine, stradă canci și că e tot timpul noroi până la glezne. De cei care își iau țeapă cumpărând un apartament încă din faza de proiect, ramânând ulterior cu mortu-n mână, nici nu vreau să mai vorbesc. Îmi provoacă un râs isteric smiorcăielile celor care nu mai suportă mirosul pe care nu l-au anticipat atunci când au semnat contractul pentru un apartament într-un bloc construit lângă groapa de gunoi. Iar cei care și-au luat apartamente în lanul de porumb, dar se plâng că nu au canalizare ar trebui pălmuiți, la propriu.

Poate că sunt eu frustrat pentru că trag de un card de credit de vreo 10 ani și tot amân închiderea lui, dar sunt sătul de afacerile astea bulgărești. Nu o să mă mai rog niciodată de vreun cămătar să mă împrumute cu o sumă și să-i dau dublu înapoi timp de…toată viața.

Nici eu și nici mândra nu suntem orfani. La o adică, avem unde să tragem când ne vor lăsa electromotoarele, dar până atunci rămânem la chirie. Măcar prețul ei poate fi controlat cât de cât.  Nu văd cum ar putea să se dubleze în funcție de ROBOR-ul lui nea’ Isărescu (zis și Manole turnătorul).

Obsesia asta autohtonă cu ‘’să ai casa ta, să ai ce lăsa copiilor’’ mă disperă. E ca gluma aia cu bărbatul care a muncit toată viața, a facut mulți copii ca să aibă cine să-i dea un pahar cu apă la bătrânețe, iar când acesta era pe patul de moarte și-a dat seama că “plm, acum nu îmi este sete!”.

Știu, am declanșat jihadul și s-au dus pe pustiu eventualele colaborari de advertising cu vreo bancă. Probabil am pierdut și câțiva friends pe facebook, dar, din fericire, acesta este blogul subsemnatului, iar părerile din el vor fi întotdeauna subtile precum o cărămidă-n frunte.