Viața ne surprinde mereu

După revoluție, în păduricea din fața blocului unde locuiesc, acolo unde mai târziu s-a construit o biserică, se pripășiseră niște oameni fără adăpost.
Câțiva bărbați și câteva femei.
Unii mai albi, alții mai negruți la față.

Dormeau sub cerul liber, iar când ploua se adăposteau sub fel de cort făcut din bucăți de folie de nailon, bucăți de tablă, cartoane…

foto: Mail Tribune

Dimineața se răspândeau și plecau. Poate erau zilieri pe undeva, poate ajutau la descărcarea mărfurilor de la magazinele din oraș, cine știe ce și pe unde aveau treburi.
Seara se înapoiau având în mâini câte o plasă din care uneori se vedea ieșind capătul unei franzele.
Câteodată îi vedeam trecându-și din mână în mână o sticlă de vin.
Altădată îi vedeam pe unii dintre ei citind, odată o carte veche și fără coperți, altădată ziarul.

Prima dată când am trecut pe lângă tabăra lor, la fel cum fac toți oamenii nevoiași care instinctiv caută protecția celor din jur, unul din ei m-a salutat.
L-am salutat și eu și am continuat să ne salutăm de fiecare dată când ieșeam să îmi plimb câinele și treceam pe lângă ei.
Ajunsesem să-i consider un fel de vecini.

Într-o zi, când m-am apropiat de ei, unul dintre ei mi-a ieșit în cale.
Plângea și îmi arăta ceva într-un ziar rufos pe care probabil îl găsise undeva.
M-am uitat să văd despre ce este vorba:

Murise Jacques-Yves Cousteau!

Guest author: Anton Kovacs

Dacă v-a plăcut ce ați citit, susțineți TmBlog.ro!

• Abonați-vă ca să aflați ce mai scriu!

Email*